Decât să audă de noi taxe, mulți români ar prefera să audă sunetul de bormașină în peretele de rezistență la 7 dimineața. E imposibil să nu-ți crească tensiunea doar dacă vezi cuvântul pe ecran când știi că, indiferent cât de sofisticată ar părea ecuația bugetară, soluția este invariabil aceeași: „Hai să mai creștem un TVA, un CASS, că omul de rând sigur nu fuge nicăieri”. La nici două săptămâni de la învestire, guvernul Bolojan, în contextul cheltuielilor publice nesustenabile și a deficitului bugetar imens, anunța creșterea TVA, accizei la carburanți, alcool și tutun, CASS pentru pensii și multe altele.

Cum ar putea, așadar, un om de dreapta, un antreprenor, un membru în Comunitatea Liberală să privească o nouă taxă altfel decât ca pe o glumă proastă?

Discutăm mai jos despre un nou tip de taxă ajunsă de voie, de nevoie, în prim-plan în țările din Vest.

La bază stă o carte publicată în engleză în mai 2026 de Gabriel Zucman și intitulată provocator: „We need to tax billionaires” (Trebuie să taxăm miliardarii). Vom vedea cum argumentează Zucman această propunere folosind un instrument din Gândirea Critică numit hărți de argumente (argument maps) și vom clarifica de ce această discuție este relevantă pentru România, indiferent dacă ești de stânga sau de dreapta.

Cuprins:

Taxa Zucman și liberalii

Argumentul lui Zucman

Suntem totuși în România

Punching up vs punching down – Complexitate vs deturnare intenționată

Concluzie

Taxa Zucman și liberalii

Discuțiile despre taxarea bogaților sunt văzute în mod tradițional ca o chestiune „de stânga”. Așadar, contribuția majoră adusă de profesorul francez Gabriel Zucman este o schimbare de viziune asupra taxării marilor averi. În noua lui carte, mai scurtă decât porțiunea plagiată din doctoratul lui Ciucă, Zucman rezumă aproape 20 ani de cercetare în domeniul inegalității și taxării, cu referințe la studiile mai ample pe care se bazează argumentarea.

Contribuția majoră adusă de Zucman este că reîncadrează discuția despre taxarea marilor averi pornind de la principiul egalității în fața legii, care ar trebui să presupună și contribuții similare la câștiguri similare. Zucman nu urmărește, deci, doar un public țintă format din „trotinetiști” și „bretonate” (termeni folosiți în mod disprețuitor în online-ul românesc pentru cei cu orientări progresiste), el adresându-se și micului antreprenor, votantului USR sau PNL-istului din „aripa Bolojan”, celor care se uită la Știrile Recorder, citesc Hotnews și ascultă emisiunile lui Cătălin Striblea la Europa FM în mașină.

Așa numita „Taxă Zucman” propune taxarea celor cu averi de peste 100 milioane de euro cu 2% anual. Deși pare radicală, propunerea a trecut de votul din Assemblée Nationale și a fost susținută de un grup de 7 economiști influenți câștigători ai premiului Nobel, printre care Joseph Stiglitz sau Daron Acemoglu. Pentru Bolojan, atracția pentru o astfel de taxă ar fi evidentă – mai mulți bani la buget, echilibrăm deficitul. Dar adevărata valoare a acestei propuneri este reducerea inegalității în continuă creștere care, cu timpul, se transformă inevitabil pentru cei bogați în influență politică. Am discutat într-o postare anterioară cum se poate explica prin gândirea sistemică mecanismul (bucla de amplificare) și care sunt consecințele inegalității din studiile lui Wilkinson si Pickett.

Gândindu-se, probabil, că și un meci de fotbal dintre C.S. Biruința Gherăești și Real Madrid începe de la 0-0, mulți antreprenori cu afaceri mici sau mijlocii dar și mulți angajați cu salarii bune de la multinaționale îmbrățișează o viziune „de dreapta”, luând la pachet, pe lângă valori importante ca libertatea de asociere, libertatea de exprimare sau statul de drept și trăsnăi neoliberale promovate de Claudiu Năsui sau de Javier Milei: Să privatizăm totul! Să desființăm guvernul! Să nu mai existe nicio reglementare! Viziunea că prin idei de business bune și multă muncă poți ajunge și tu un magnat odată și-odată a fost promovată intens în ultimul secol dar ea devine din ce în ce mai îndepărtată și mulți realizează asta pe propria piele, dovadă fiind numărul în creștere de falimente și valurile succesive de concedieri făcute de marile corporații (exemple: Oracle, Amazon, Meta). Așa cum arată datele prezentate de Zucman, averea se concentrează treptat în mâinile unui număr din ce în ce mai mic de oameni. Iar acești oameni nu apreciază o piață liberă și o competiție corectă, unde „mâna invizibilă” a pieței s-ar putea să nu acționeze fix cum le convine. Cum spunea Peter Thiel, miliardarul controversat din Silicon Valley, „competition is for losers”, „libertatea [n.n.: mea să fac absolut orice vreau oriunde în lume] și democrația nu sunt compatibile”.

Poate cel mai grăitor exemplu este Bill Gates. Față de momentul când a plecat de la Microsoft în 2008, Bill Gates are o avere mai mult decât dublă. Cu alte cuvinte, Bill Gates a făcut mai mulți bani ca investitor, acționar în diverse fonduri, decât făcuse ca antreprenor.

Între cei „de stânga” și cei „de dreapta” sunt mult mai multe lucruri în comun pe care le așteptăm de la organizarea politică decât are fiecare tabără în comun cu marii miliardari ai planetei. Mai sunt câțiva de stânga care merg în vizită la ambasada Coreei de Nord și câțiva de dreapta care încă îi mai laudă pe Margaret Thatcher, Ronald Reagan și Javier Milei, dar speranța mea este că ei sunt doar extreme. Iată o scurtă listă de valori și dorințe comune, și pentru stânga și pentru dreapta:

• dreptul la viață privată
• statul de drept (rule of law), egalitate în fața legii
• libertatea de exprimare
• libertatea de gândire, conștiință și religie
• libertatea presei
• libertatea de asociere, dreptul la proprietate privată
• alegeri libere

Despre astea n-ar vrea miliardarii să se discute prea mult.

Argumentul lui Zucman

Pentru a detalia argumentul lui Zucman vom folosi un instrument din gândirea critică introdus de filosoful britanic Stephen Toulmin în cartea sa din 1958, The Uses of Argument. Avantajul unei hărți de argumente (argument map) este reprezentarea vizuală, ușor de urmărit, prin noduri și săgeți a elementelor din care este compus un argument și a relațiilor de inferență dintre ele, ceea ce ajută la claritate și transparență. Se poate vedea clar care este concluzia, pe ce motive (reasons) se bazează, pe ce dovezi se bazează motivele (backing evidence), care sunt contraargumentele (rebuttals) și cum sunt ele combătute (dismissal of rebuttal). Folosind o hartă de argumente, putem vedea cu multă ușurință:

• dacă afirmația unei persoane este scoasă din burtă sau susținută de motive
• dacă există dovezi, studii, linkuri, unde putem merge să verificăm motivele
• dacă concluziile derivă logic din motive
• ce zic cei care nu sunt de acord cu afirmația inițială
• cum combate autorul afirmației criticile

Vezi harta de argumente pe tot ecranul.

În cazul argumentului prezentat în cartea lui Zucman, se poate identifica principala linie de argumentare:

• Concluzia (CO în harta de argumente): Statele democratice ar trebui să asigure egalitatea în fața legii pentru toți cetățenii introducând un impozit minim efectiv asupra averilor miliardarilor.
• Motiv (RE): Miliardarii plătesc adesea o rată efectivă de impozitare mai mică decât clasa de mijloc deoarece mare parte din avere nu este impozitată anual, iar structurile juridice și fiscale permit amânarea sau reducerea obligațiilor fiscale.

În modelul lui Toulmin este introdus conceptul de warrant (justificare, garanție logică), o afirmație cu caracter general care justifică trecerea de la motiv la concluzie. De exemplu, pot spune:

„Sunt cetățean român (Concluzia) pentru că m-am născut în Cluj (Motivul)”.

Deși asta poate părea evident, un warrant introduce în mod explicit și regula generală:

„Sunt cetățean român (Concluzia) pentru că m-am născut în Cluj (Motivul) și orice persoană născută în Cluj după 1947 este cetățean român conform Constituției (Warrant)”.

În cazul argumentului lui Zucman, warrant-ul este elementul-cheie care face explicit principiul etic elementar pe care îl împărtășesc și cei de stânga și cei de dreapta:

• Warrant (WR): Într-un stat democratic, egalitatea în fața legii presupune o contribuție fiscală efectivă comparabilă.

Ceea ce face o argumentare mai puternică este includerea contraargumentelor care arată că am luat în considerare și ce zic cei care nu sunt de acord cu concluzia. În spiritul echității intelectuale, acestea trebuie prezentate în forma lor cea mai puternică: cum aș susține eu acest contraargument dacă aș face parte din aceasta tabără? Din motive evidente, Zucman nu duce lipsă de critici, motiv pentru care el a inclus în carte și cele mai valide atacuri, așa cum se poate vedea din harta de argumente din nodurile de mai jos:

• Contraargument (Rebuttal – RB în harta de argumente): Taxa nu poate fi implementată, s-a mai încercat asta în trecut.

Răspunsul lui Zucman din paginile 50-57, care merge pe trei linii principale, este reprezentat în harta de argumente prin nodul:

• Respingerea contraargumentului (Dismissal of Rebuttal – DRB): Toată cercetarea lui Zucman adresează principalele scăpări ale legislației din Franța din 1981: excepțiile, prevenirea plecării fără taxare și evaziunea facilă.

Nu voi detalia decât una dintre linii pentru că este destul de frecvent menționată ca o lege a naturii în presă: păi dacă introduci taxe pentru bogați, ei pleacă în secunda 2. Evident, asta ar fi o problemă dacă ei nu ar putea fi taxați și după ce pleacă. Sună „comunist”, nu? Ce țară bananieră ar putea avea o asemenea legislație, să te taxeze după ce pleci? Răspunsul s-ar putea să-i surprindă pe mulți economiști care apar seară de seară la TV: Statele Unite ale Americii! Conform Codului Fiscal american (Secțiunea 26.1), orice cetățean sau rezident american plătește taxe la IRS oriunde și-ar avea reședința. În plus, legislația FATCA (Foreign Account Tax Compliance Act, 2010) forțează băncile și instituțiile financiare din toată lumea să raporteze la IRS conturile bancare și activele financiare deținute de cetățenii americani peste hotare. Ceea ce propune Zucman este chiar mai blând decât legislația actuală din SUA: să plătești taxe într-un stat încă un număr minim de ani (e.g., 10 ani) după ce te muți sau un procent bazat pe numărul de ani trecuți de când te-ai mutat.

O a doua critică frecventă inclusă în harta de argumente este următoarea:

• Contraargument (RB): Taxarea miliardarilor descurajează inovația
• Respingerea contraargumentului (DRB): Inegalitatea reduce rezultatele academice și inovația. Exemplul unei companii de IT.

Gary Stevenson are o explicație amuzantă a faptului că acest slogan, taxarea averilor reduce inovația, este doar un mit (Video începând cu 15:10). Traducerea sună cam așa: Imaginează-ți un tânăr sclipitor, abia ieșit de pe băncile facultății, care are o idee genială și își spune entuziasmat: „Dacă pun asta într-un plan de afaceri, aș putea ajunge să valorez peste 20 de milioane de lire, să intru în top 0,1% cei mai bogați oameni și să duc o viață de lux incredibil”. Însă, brusc, își imaginează scenariul apocaliptic: „Stai puțin, dacă reușesc, s-ar putea să dau 1% pe an la stat? Dă-o-ncolo, renunț, nu mai fac nimic!”. Pare o absurditate curată, căci nimeni cu o idee de 20 de milioane n-ar da cu piciorul averii doar de teama că, într-o bună zi, ar putea plăti un mărunt procent statului.

O altă critică frecvent întâlnită este că e greu de calculat averea totală. Cât valorează un tablou de Picasso sau o sculptură de Brâncuși? Deși pare o întrebare pertinentă, relevanța ei când vine vorba despre averea miliardarilor este scăzută. Peste 95% din averea miliardarilor e ținută în active ușor de cuantificat, așa cum arată studii UBS sau Capgemini (rezumat aici): acțiuni la companii private (aproximativ 30-35%), acțiuni la bursă (30%), imobiliare (10-15%), fonduri de investiții (8-10%), lichidități, cash, obligațiuni pe termen scurt (5-8%), obligațiuni guvernamentale cu risc scăzut (5-7%), artă, iahturi, aur (2-4%).

Suntem totuși în România

Știu, știu, suntem în România. Nu avem nici măcar 10 miliardari în total. Argumentația lui Zucman este, într-adevăr, construită pe exemple din țări cu tradiție capitalistă mai veche, în special Franța și SUA. Analiza New York Times din iunie 2026 arată că averea celor mai bogați, top 0.0001%, câteva mii de oameni în toată lumea, a crescut de la 10% la 17% din produsul intern brut global doar în ultimii 5 ani, cu tendință de creștere accelerată. New York Times menționează: „Creșterea averilor lor, cu 40% în doar doi ani, a coincis cu schimbări semnificative ale legislației fiscale din SUA în ultimul deceniu, schimbări care au avantajat în mare măsură cele mai bogate familii și acționarii din țară și au dus la creșterea influenței lor politice.”

Această observație ne dă un indiciu despre care ar fi relevanța discuției pentru România. Nu avem noi investiții de miliarde în AI sau companii de asset management cu active în administrare de 15 trilioane de dolari. După ce a fost pe pierdere 16 ani consecutiv, Tarom a ieșit pe profit în 2024. Vânduse niște avioane și slotul de aterizare pe Heathrow. Nu este o glumă. În România avem politicieni cu un nivel de educație și de competență discutabil, chiar dacă dețin doctorate la „academii de consacrare”, avem guvern interimar de mai mult de 100 de zile, avem în August 2026 aproape 2000 de companii de stat ineficiente văzute mai mult ca sursă de sinecuri pentru apropiații politicienilor, avem justiție unde „a sunat Lia” și unde cele mai mari dosare ajung la prescriere și senzația că securiștii controlează totul deși „șeful sistemului” a fost votat în mod democratic. Ce ar schimba o nouă lege fiscală dacă „băieții deștepți” vor putea oricum s-o ocolească?

Aici vedem importanța modului în care Zucman își structurează argumentul, trecând peste disputele sterile între „dacă miliardarii și-ar plăti taxele am avea bani de pensii și spitale” și „sunteți invidioși pe oamenii care au muncit și au avut succes în business”. Principiul de bază este egalitatea în fața legii și modul în care relația asimetrică de putere dintre miliardari și omul de rând în țările vestice sau dintre „Sistem” și omul de rând în România duce la dispariția democrației. Problema principală este, deci, acumularea de putere pe căi legale sau ilegale dar nepedepsite. Indiferent dacă ai făcut miliarde din investiții la bursă sau dând un tun și justiția te-a lăsat în pace, rezultatul e că acum ai o influență politică mai mare care te va ajuta să faci și mai mulți bani. Doar taxând și acumularea de putere, nu doar procesul de dobândire, se poate opri degradarea accelerată a statului de drept.

Cu alte cuvinte, Taxa Zucman este un instrument, nu un scop. Scopul este să nu existe persoane cu o putere atât de mare încât să influențeze politica în direcții autoritare. Taxa Zucman pare un instrument eficient în Vest, unde miliardarii încep să facă legea. În România va fi și mai complicat din cauza încrengăturilor de relații care înlocuiesc decizia democratică, motiv pentru care o abordare multidimensională, sistemică, va fi necesară. Din fericire există specialiști cu propuneri promițătoare și există modele externe pe care România le poate adapta.

Evident, România are multe alte probleme de rezolvat pe lângă dezechilibrul de putere. Multe sunt ceea ce în gândirea sistemică se numesc „probleme complexe”, deci au multe cauze și o singură intervenție fără un plan strategic nu va rezolva nimic. România este, însă, destul de bine aliniată la modurile moderne prin care puterea se manifestă în Vest, în special în domeniul manipulării online prin rețele sociale. Materialul nostru despre polarizarea strategică tratează acest subiect mai în detaliu. Să vedem la ce capitol putem spune că România este în rândul lumii.

Punching up vs punching down – Complexitate vs deturnare intenționată

Modul în care putem începe să ne gândim la rezolvarea acestor probleme este printr-o abordare sistemică, adică prin recunoașterea multiplelor cauze ale problemelor și a divergenței de viziuni și opinii ale actorilor implicați, urmată de propuneri de ameliorare cu o abordare strategică, folosind, de exemplu, metoda Critical Systems Heuristics despre care am vorbit anterior. Însă de multe ori suntem deturnați mai mult sau mai puțin intenționat de la a face asta prin tactica numită punching down. Cu alte cuvinte, dacă un invitat dintr-un show televizat și-ar dori să abordeze problema centrelor reale de putere din România, este posibil ca moderatorul să-l deturneze nu prin tăierea microfonului ci punând o întrebare care sa ducă discuția înspre miștouri sau insulte voalate fără o țintă specifică.  

Într-o emisiune din octombrie 2025, celebrul prezentator britanic Piers Morgan, un fel de hibrid dintre Dan Capatos și Anca Alexandrescu, cu stil de tabloid, provocator, polarizant, l-a avut invitat pe Zack Polanski, liderul pe atunci proaspăt ales al Green Party, partid de stânga. În stilul caracteristic, Piers Morgan i-a pus o întrebare-capcană (vezi minutul 01:40 în video) politicianului sperând, evident, să genereze un show amuzant pentru telespectatori. Ce a urmat, însă, pare că l-a surprins și pe versatul Piers Morgan, și ar trebui, poate, să fie analizat mai în detaliu și de către politicienii români. Polanski a ieșit din cadrul impus de prezentator („răspunde-mi cu da sau nu la întrebarea asta simplă”) și a întors mingea în terenul prezentatorului întrebându-l: why are you punching down?

Expresia „punching up” / „punching down” (tradus literal: a lovi cu pumnul în sus / în jos) provine din lupte, unde nu este nicio mândrie pentru un luptător de peste 2m de la categoria grea să se bată cu unul de 1.65m de la categoria pană. Ca și cum Semmy Schilt s-ar lăuda că l-a bătut pe Pitbull Atodiresei. În sens metaforic, „punching down” înseamnă să faci mișto de cineva cu mai puțină putere, dintr-o categorie defavorizată, mai sărac, mai puțin educat. O adevărată virtute ar fi „punching up”, să critici centrele reale de putere, să judeci în profunzime și să ceri tratarea cauzelor, nu a simptomelor și prioritizarea problemelor în funcție de gravitate. Ne putem gândi la câteva astfel de exemple din România?

La categoria punching down ar putea fi incluse celebrele miștouri despre lipsa de educație a suveraniștilor („turul doi anapoi”), sistematicele postări pe Reddit care critică romii („oare ce etnie aveau hoții prinși în Italia?”, „ce mai zice Gelu Sunday?”), retorica împotriva comunității LGBT („vor să ne gheifice copiii”) sau campania incipientă anti-imigranți promovată chiar de la tribuna Parlamentului de vicepreședintele AUR.

E OK să mai și râdem de politicieni vineri seara o dată la două săptămâni, dar ar fi bine să mai vedem și exemple de punching up în restul timpului. De exemplu, în loc să râdem de greșelile de ortografie din unele comentarii de pe social media, să facem o analiză deep-dive despre factorii care frânează alinierea legislației din domeniul educației, al protecției sociale sau al protecției copilului la standarde din țări europene cu rezultate mai bune la testele PISA.

Acum că am clarificat termenii, devine mai ușor de înțeles de ce, atunci când o persoană publică, un moderator TV, un ziarist, un influencer are intenții nu tocmai lăudabile, recurgerea la punching down este o tactică win-win: pe lângă faptul că distragi atenția de la probleme pe care șefii tăi le-ar vrea băgate sub preș, deschizi și o discuție plină de emoție care va fascina audiența și va aduce clickuri și vizualizări. Abordarea opusă, punching up, ar fi încurajarea discuțiilor complexe, prioritizarea și acordarea timpului de antenă în funcție de relevanța subiectelor, nu în funcție de cât dezgust sau câtă indignare stârnesc.

Care ar fi exemple de punching up? Discursul public încurajat de Gabriel Zucman, Thomas Piketty și puținele organizații media care l-au preluat este exemplul perfect pentru că atinge fix problema sistemică a actualei organizări politico-economice și propune și căi concrete de remediere.

Avem ceva similar și în România? Profesorul Marian Zulean de la Universitatea din București discută în cartea sa, despre actuala legislație de securitate a României care nu a mai fost schimbată substanțial din 1991. Propunerea lui Zulean, exprimată în multiplele articole academice și de pe platforma Contributors, este o rescriere din temelii a legii securității naționale, care să admită caracterul multidimensional al noțiunii de securitate (armată, jandarmerie, servicii de informații și contrainformații), să demilitarizeze serviciile secrete, să introducă un control civil democratic real și, în general, nu să reinventeze roata ci să alinieze legislația națională la bunele practici din alte țări europene. Ar fi bine să se discute despre asta pe cât mai multe canale media, asta ar fi punching up din partea televiziunilor.

Când am discutat pe canalul nostru de YouTube legea pentru securitatea națională (actualmente L253/2026) cu 3 luni înainte să fie preluată de alte organizații media și să aflăm direct de la un deputat: „Bineînțeles că a venit direct de la servicii”, acest lucru a fost punching up.

Cu alte cuvinte, punching up arată că îndeplinim standardul de semnificație din modelul Paul-Elder, adică înțelegem ce se întâmplă în lume și prioritizăm problemele cu cel mai mare impact în loc să umplem spațiul media cu tot felul de culture wars care generează clickuri dar, în plus, creează confuzie și deturnează de la problemele reale.

Concluzie

Dacă studiile lui Gabriel Zucman sau Thomas Piketty dau credibilitate academică discuției despre inegalitate, poate cel mai mare impact în mediatizarea acestor idei l-a avut canalul de YouTube al lui Gary Stevenson, un economist cu master la Oxford, ajuns multimilionar lucrând câțiva ani ca trader în City-ul londonez. În 5 ani de activitate, canalul Gary’s Economics explică omului de rând care nu a terminat nici LSE și nici măcar ASE-ul care este impactul inegalității dincolo de contribuția la bugetul de stat. El avertizează că, pe măsură ce miliardarii planetei devin trilionari, ei vor acapara un procent din ce în ce mai mare de active și vor face orice e posibil ca omul de rând să discute despre orice dar nu despre inegalitate. În Vest, tema care a prins cel mai bine e imigrația. Ăsta este țapul ispășitor pentru toate relele. Elon Musk și alți miliardari susțin în mod deschis toate partidele de extremă dreaptă în Europa, de la AfD în Germania până la Reform UK și mai nou Restore Britain în Marea Britanie. Așa a ajuns imigrația să fie o îngrijorare mai mare în Marea Britanie decât nivelul de trai sau, cu alte cuvinte, oamenii sunt mai îngrijorați că vin africanii și le fură joburile decât că… nu au joburi. Iar Sergey Brin, co-fondatorul Google, a cheltuit peste o sută de milioane de dolari pentru campania împotriva taxării averilor în California.

După succesul avut cu canalul de YouTube, Gary Stevenson a fost preluat și de mass-media printr-un documentar la Channel 4. Au curs râuri de critici din toate direcțiile în urma acestui documentar, mulți specialiști dându-se peste cap să explice de ce taxarea averilor e tehnic foarte greu de implementat, dar ocolind cu măiestrie scopul acestui tip de taxe, elefantul din cameră – reducerea inegalității. În ultima postare de pe YouTube, Gary anunța că ia o pauză de la filmările săptămânale în primul rând pentru a evita burnout-ul. E greu să fii o voce solitară într-o mare de mercenari sau de idioți utili. Dar dacă ei folosesc o întreagă infrastructură globală de armate de AI agentic doar pentru a reduce la tăcere oameni ca Gary Stevenson, înseamnă că adevărul lor este extrem de fragil, iar frica lor de o populație trezită este uriașă. Tehnologia și solidaritatea pot funcționa și în sens invers. Rețelele de cetățeni conștienți se pot activa la rândul lor global pentru a demonta aceste manipulări și pentru a susține creatorii care luptă pentru echitate.

Din fericire, și România are mulți specialiști care pot avea contribuții majore într-o administrare eficientă a resurselor și în alcătuirea unei strategii de țară și care, deși nu sunt invitați prea mult prin podcasturi si studio-uri TV, sunt bine intenționați și vor să se implice. Fii și tu schimbarea în acest ecosistem! Comunitatea și adevărul sunt singurele antidoturi în fața algoritmilor.